Un stol de randunele...

"Un stol de rândunele cu aripi diafane/ Inundă cerul toamnei zburând spre asfinţit./ Eu le-nsoţesc cu gândul chiar după ce-au pierit,/ Surpând văzduhul roşu cu repezi caravane. / Acest amurg de sânge pe loc mi-a răscolit/ Aprinsul dor de tine cu deznădejdi sărmane,/ Arzând înăbuşite în clocotiri vulcane./ Şi, din păcate, dorul nici astăzi n-a murit.../ De-atunci, în mine, plânsul şi timpu-mi îngheţară/ În munţi imenşi de vise dintr-un destin divers./ Dar rănile-amăgirii s-au strâns într-o comoară/ Ce se revarsă-n flăcări şi se transformă-n vers,/ Iar el proclamă-n cântec, prin melodia-i clară,/ Că dragostea e legea supremă-n univers!"